Suntem cu toţii nişte negri cai – Leonid Dimov

Suntem cu toţii nişte negri cai:
De dimineaţă izgoniţi din rai,
Şi galopăm printr-un oraş
Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraş,
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe

Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,
Sărim peste gardurile cu flori de fier,
Nechezăm din cartier în cartier,
Umplem tramvaiele cu abur învineţit,
Emanat din crupele noastre la nesfârşit –
Apoi ne dăm jos şi galopăm din nou
Prin pasajele clătinate de ecou,
Prin grădinile cu copii de granit
Şi păuni îndureraţi, ţipând alburit,
O! scâncetele pruncilor părăsiţi în bazar,
O! metempsihozele neaşteptate din intrări la bar
Şi-atâtea întâmplări până când
Am părăsit oraşul acela blând
Şi-am început a galopa
Pe câmpia friguroasă de verde ce era.

Alergam de-o eternitate
Fără să vedem că, din spate,
Câmpia se îndoia întunecând zările,
Simţeam un fel de mucigai cum ne-nţeapă nările,
Dar niciodată n-am fi ştiut
Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut
Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte
Şi din faţă şi din fiecare parte
Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,
Până când ne-am oprit şi ne-am cuibărit frumos
Drept în mijloc, toţi la un loc, negri şi fremătători,
Cu dinţii luminând în loc de zori,
Cu copitele trase pe sub pântece,
Tresărind în întunericul plin de cântece.