Şi cireşele negre roşesc…

Un timp a locuit  într-un alt castel.

Dimineaţa, când era încă rouă pe frunze, întâlnea cireşele negre. Erau amestecate cu bucăţi din suflet şi se bucurau de muzică în surdină. Primele acorduri le aduceau pe ringul de dans. Îşi uneau codiţele şi dansau vals, tango, chiar şi rock. Le stătea bine îmbrăcate în negru şi nu semănau între ele. Doar ea nu dansa…Privea de departe şi aştepta. Avea codiţele împletite parfumate şi te invita să-i asculţi povestea.

Venea dintr-o lume cu oameni sensibili şi adora culorile. Se bucura de răsăritul soarelui şi provoca luna să-i zâmbească. Cireaşa neagră roşea atunci când întâlnea steaua albastră, chiar dacă nu-şi vorbeau.

Într-o seară, înainte de miezul nopţii,  a privit spre cer. A făcut primul pas şi se plimba  printre stele. Inima îi bătea tare, când a descoperit că steaua albastră trăia o poveste în aceeaşi carte, cartea ei preferată. A zâmbit. Nimic nu era întâmplător şi acest lucru o bucura. Ultima filă va rămâne necitită. Ştia asta.

A oprit timpul şi s-a întors la castel.

Aştepta primăvara.

Femeia la 40 de ani are codiţe împletite cu parfumul cireşelor negre.