”Dincolo de aparenţe”…nu mai număr măştile !

Număr măştile pe care oamenii le afişează, dimineaţa, în autobuz: una, două, trei, patru şi mă opresc. Măştile de pe feţele lor mă obosesc la prima oră, înainte să-mi beau cafeaua!

O mască coboară, alta urcă…nu le mai pot număra. Trăiesc cu senzaţia că le cunosc, dar în fiecare zi, îmi aleg alt autobuz.

Ghemuite pe scaun, cu fularele legate strâns, desenează pe geam câte un zâmbet, înainte de a coborî în fugă. Sunt două măşti pe care le descopăr în fiecare dimineaţă de luni. Într-o zi, au râs atât de tare, încât mi-am întors capul şi le-am zâmbit. Mi-au răspuns cu un zâmbet şi au lăsat prima mască jos.

În altă zi, s-a lovit la mână, în timp ce urca şi masca mai mare, încerca să o consoleze. Am spus şi eu prima propoziţie: ”Pune mâna pe geam. Este rece, dar trece!” Am primit un semn cu mâna, însemnând că i-a făcut  bine.

Săptămâna trecută, ”micul zâmbet”  a stat lângă mine pe scaun şi m-a întrebat unde cobor. I-am răspuns. Şi uite aşa, măştile au căzut una după alta. Astăzi a venit la bibliotecă. Căuta o fotografie cu Mediaşul, iarna, pentru şcoală.  Aşa am aflat că nu are aparat de fotografiat, nu are internet şi nici computer. Copilul nu-şi mai ţinea fularul strâns, iar nasul nu-i mai era roşu de la frig. Nu este un vorbăreţ, dar se descurcă să vină  singur la şcoală cu autobuzul.

Acum nu mai văd nici o mască pe faţa lui, atât de sincer îmi răspunde la întrebări. Ne-am împrietenit. Are 10 ani şi este isteţ.

Ştiu de pe acum, că luni dimineaţă, vom povesti mai mult!

Şi tot luni, datorită acestui copil, nu voi mai număra măştile din autobuz, pentru că dincolo de aparenţe…un zâmbet şi o vorbă bună te ajută să cunoşti oameni, iar oamenii au nevoie de oameni, nu de măşti!